7. MUNTENIA CENTRALĂ (BAZINUL INFERIOR AL DÂMBOVIŢEI)

7.3. Aspectul cultural Străuleşti

[continuare§]

[p. 118]

Dintr-un grup de situri aflate la nordul Bucureştiului actual, mai exact la marginea sa, începem cu unul vehiculat în general sub numele de Străuleşti-Măicăneşti[49] (sau doar Străuleşti), la est de podul Străuleşti, pe dreapta Colentinei, în cartierul Bucureştii Noi. Aşezarea de secol VI suprapune aproape perfect o aşezare de secol IV[50], fapt important în realocarea unor piese sau complexe. Raportul aminteşte 9 bordeie “puţin adâncite”, de formă rectangulară dar nu foarte regulată, cu dimensiuni între 3 x 2,5 şi 4 x 3,5 m, cu cuptoare în colţ cruţat (unele construite parţial “în afara perimetrului”, respectiv 4; un caz cu două cuptoare, din care al doilea rotund, scobit în perete) şi nu mai puţin de 5 cuptoare în aer liber; aceste cuptoare sunt neobişnuit de multe iar datarea loc în secolul VI este total incertă (doar unul se află în perimetrul ocupat de locuinţe, patru nu au avut nici un fel de inventar iar al cincelea

[p. 119]

– doar patru fragmente modelate manual, care ar putea fi la fel de bine din sec. IV[51]). Ar mai fi de adăugat existenţa unei tave mari (pentru uscat cerealele), absenţa gropilor menajere şi a depunerii antropice pe nivel, lipsa unor refaceri care să indice o aşezare mai îndelungată şi probabila părăsire în ordine a aşezării, care posedă un inventar restrâns.

În aşezare au fost găsite, pe nivel (pe cel de secol IV, practic!), două monede de la Justinian, respectiv un hemifollis din 538 şi un follis nedatat, cu circulaţie până în 565, nu atât de uzate cât spune autoarea[52]. Cele două monede ar data aşezarea cel mai devreme la jumătatea secolului şi cel mai târziu în deceniile 7-8. Împrejurarea este interesantă nu numai prin extrema raritate a pieselor numismatice găsite prin săpătură arheologică, pentru această epocă (dar, din nefericire, nici una cu un context clar), dar şi prin factura inventarului arheologic; la Străuleşti-Măicăneşti cele două specii tehnice majore, ceramica lucrată la roată şi cea modelată manual, se află la relativă paritate. Dacă se acceptă datarea după monede[53], toate siturile bucureştene importante s-ar data, prin consecinţe, în ultimul sfert al secolului al VI-lea sau mai târziu (acest “mai târziu” e greu acceptabil), rămânând sub semnul întrebării ce s-a întâmplat în centrul Câmpiei Muntene în prima jumătate a secolului al VI-lea (ca să nu mai vorbim de sec. V...). Ipoteza că monedele datează direct aşezarea este de reţinut, însă personal cred că sunt pierdute după încetarea funcţionării locuinţelor.

Ceramica aşezării se bucură de lungi descrieri[54] dar de o ilustrare dezamăgitoare, numai cu fotografii (reproduse aşa cum se întâmpla...). Cunoaştem numai 7 forme întregi, care se împart, cu ochiul liber, în următoarele categorii: ceramică lucrată cu roata, cu morfologie post-romană generică[55]; ceramică lucrată cu mâna, cu (a) forme înalte, de tradiţie dacică[56], sau care (b) imită formele lucrate la roată[57] şi (c) un tip cu morfologie primitivă, cu înălţime superioară foarte mică, precum ceramica slavă, însă cu margine modulată puternic şi cu un picior masiv, cu talpă înaltă, cu execuţie foarte neîndemânatică şi profil interior ogival (practic fără analogii)[58]. Ar mai fi de adăugat câteva lucruri, atât cât permite ilustraţia. Decoraţia ceramicii lucrate la roată este în general sobră, simplă şi liniară[59]. În două cazuri decorul în val este realizat cu un vârf simplu, ceea ce aminteşte ceramica sud-dunăreană, iar pe unul din aceste exemplare se văd caneluri – toate elemente care sugerează perioada de început a culturii Ipoteşti-Cândeşti. Roata folosită este una rapidă, iar pasta este cea obişnuită, cu mult nisip, chiar cu pietriş mare[60], iar cioburile pisate se găsesc ocazional la ambele specii tehnice[61]. Despre ceramica lucrată cu mâna se poate spune că este uneori decorată, fie cu val, fie cu o cruce între două X-uri[62]. Există şi o oală cu toartă (ca pe toate marile situri, cel puţin un exemplar), există şi tipsii (neilustrate), dar şi o ciudăţenie numită “vas-fructieră cu piciorul concav”[63] (tot fără ilustraţie).

[p. 120]

O caracteristică a sitului sunt vasele mari de provizii – specifice siturilor timpurii, cu resurse mai mari. Fără a uita de riscul confuziilor cu vasele de provizii ale aşezării de sec. IV, să notăm că şi aici avem o locuinţă – B.15 – care pare să concentreze resursele comunităţii; în acest complex s-au găsit rămăşiţe de la trei exemplare, estimate la 100 de litri[64], cât şi o amforă[65]. Este regretabil că nu cunoaştem dimensiunile reale ale vaselor întregibile, de la care am fi obţinut un criteriu – indirect – de datare.

Situaţia sitului de la Străuleşti-Măicăneşti este dintre cele mai complicate. Monedele găsite pe suprafaţa aşezării recomandă o datare care intră, mai mult sau mai puţin, în a doua jumătate a sec. VI, dar toate celelalte indicii care le oferă inventarul sugerează o etapă mai de început a culturii Ipoteşti-Cândeşti. Iată o dilemă din care nu vom scăpa uşor!

ÎNAPOI LA CUPRINS VOLUM I

ÎNAPOI LA INDEX

aspectul Străuleşti, comentariu la:

- Căţelu Nou

- Străuleşti-Lunca

- concluzii

MAI DEPARTE – Alte aşezări bucureştene

---

§ Această parte nu constituie, în original, un subcapitol distinct; § 7.3., având dimensiuni mari, a fost împărţit, pentru ca fişierele să se deschidă mai uşor.

[49] CONSTANTINIU 1965 b.

[50] CONSTANTINIU 1965 a; autoarea sugerează o datare mai târzie, eventual şi în secolul V, pe baza unor pretinse analogii cu o fibulă (nepublicată) de la Nichiteni (p. 155), dar o serie de fapte se opun: prezenţa unei fructiere lucrate de mână (care dispare din sec. III) şi a unei căţui (nu se cunosc exemplare mai târzii de sec. IV), absenţa surselor de foc din locuinţe; ponderea relativ mare a ceramicii lucrate cu mâna (cca. 30%) presupune o datarea mai timpurie (la începutul secolului IV) şi nu mai târzie (DIACONU G. 1977).

[51] Alocarea acestor complexe secolului al IV-lea are sens, fiindcă locuinţele nu aveau cuptor la interior.

[52] Piesele se pot citi chiar într-o fotografie prost reprodusă, v. CONSTANTINIU 1965 b, p. 189, fig. 93. Cele două monede se pot totuşi data (OBERLÄNDER 2000, p. 209), din 539, respectiv 545.

[53] În mod absolut bizar, la finalul raportului (CONSTANTINIU 1965 b, p. 189) autoarea datează aşezarea larg, în secolul VII, poate chiar la începutul sec. VIII (!).

[54] CONSTANTINIU 1965 b, p. 183-187.

[55] CONSTANTINIU 1965 b, fig. 83/1, 2, cu înălţimea ceva mai mare decât diametrul median, care se află aproape la jumătatea înălţimii, cu proporţii asemănătoare între diametrul la gât şi la bază, cu margine bine modulată, cu decor striat pe jumătatea superioară)

[56] CONSTANTINIU 1965 b, fig. 85/1-3.

[57] CONSTANTINIU 1965 b, fig. 85/4.

[58] CONSTANTINIU 1965 b, fig. 89. Recipientul a fost exceptat, din neatenţie, din seria morfologică a Câmpiei Române (discutată în special la capitolul 10), fapt fără consecinţe fiindcă, repet, vasul nu are nici un fel de analogii. Factura de unicat mă face să-l suspectez că aparţine altui orizont cronologic (sec. IV?) sau chiar cultural (sarmaţi?). Piese la fel de grosolane se cunosc pentru secolul al IV-lea (de ex. la Giuleşti-Sârbi – LEAHU 1963, fig. 58/1)

[59] Cu excepţia fig. 87/2, tip pe care l-am întâlnit însă şi în contexte foarte timpurii, cu este cel de la Copăceanca.

[60] Vizibil şi pe fotografii, de ex. fig. 83/2, 4, 84/ 1-8.

[61] CONSTANTINIU 1965 b, p. 182; în special la cea de tip arhaic.

[62] Trebuie să credem raportorul pe cuvânt, fiindcă în ilustraţie (fig. 85/2) nu se vede nimic.

[63] CONSTANTINIU 1965 b, p. 183.

[64] Probabil exagerat, CONSTANTINIU 1965 b, p. 185; unul, întregit de jumătate, este ilustrat la fig. 90 (v. vol. III, pl. LXXIII/146).

[65] Respectiv fragmente semnificative din jumătatea superioară (fig. 83/5); atât cât se poate face o analogie după o poză nefericită, tipul cel mai apropiat (OPAIŢ 1996, p. 92-94, fig. 35/3) este de la Teliţa Valea Morilor, un tip la rândul său fără analogii şi cu datare discutabilă, oricum prin secolul IV (BAUMANN 1995); tipul cel mai asemănător la Capidava (OPRIŞ 2000, cat. 9-15, tipCartage LR 1; asemănarea este însă foarte aproximativă), databilă deci în contextul lotului din corpul de gardă, la 559). Nu am găsi analogii la Iatrus. A se observa însă asemănarea din preajma identităţii cu fragmentul de amforă descoperit în aşezarea de secol IV (CONSTANTINIU 1965 a, fig. 74/3, din B.23); înclin să cred că şi fragmentul discutat aparţine tot secolului al IV-lea, fiind pur şi simplu rătăcit în complexul de sec. VI.